Pseudo-dizabilitate

Sunt asa de speriata incat am ajuns sa fug si de oglinda. Trag putin draperia si ma uit fugitiv si vad multi oameni de care am fugit pur si simplu, fara avertisment. Unii inteleg si chiar ma lasa de capul meu. Altii inteleg si insista sa ies din vizuina. Cand suna telefonul, ma uit cu groaza sa vad ce nume apare pe ecran ... si panicata, ma gandesc daca sa raspund sau nu .... de multe ori nu raspund si nu reusesc sa imi fac curaj sa revin eu. Sunt oameni care nu mi-au facut nimic, dar de care fug. Oamenii care, plini de ingaduinta si rabdare, nu insistau sa bata la usa, ci reveneau din cand in cand sa vada daca ies sau nu. Si stiu ca e jenant pentru ei sa ramana cu ochii in soare, dar nu reusesc sa imi fac curaj sa fiu afara. Acum, de cand cu problema la picior, parca sunt si mai speriata. Nici nu am fizic posibilitatea de a iesi la gard sa dau buna ziua, dar nici nu reusesc sa compensez asta. Pseudo-dizabilitatea asta intretine si mai mult starea de izolare. Refuz pur si simplu sa vorbesc. Gandind logic, stiu ca e un comportament distructiv, dar emotional e altfel. Habar nu am cum e emotional. Cum sa pot sa imi revin fata de oamenii care nu vor sa muste? Si cum as putea sa le rasplatesc rabdarea?

PS: e rau cu piciorul, iar de data asta chiar nu mai am voie sa pasesc pe el. Concediu + stat la pat + izolare = pseudo-recuperare pentru pseudo-deficienta. Oricum, cel mai rau e ca am nevoie de dispozitive ajutatoare pentru mers. Sunt mai invalida decat cel mai invalid invalid.